Biserica pe care nimeni nu avea voie să o construiască
Satul Victoria – până în 1887, Filipești – era, la începutul secolului trecut, o mână de gospodării fără biserică. Oamenii se duceau la slujbă în satele vecine. Botezau copiii în albii aduse de acasă. Pe la 1921 au ridicat o clopotniță de lemn, cu patru gemulețe către cele patru puncte cardinale, și au dus în ea o singură icoană a Maicii Domnului, pictată pe lemn de tei. Prin 1937, un gospodar venit din Burlești, Niculai Harabagiu, a lipit de clopotniță o capelă de vreo șase metri pe patru, făcută pe cheltuiala lui. Copiii satului veneau zilnic să se joace lângă scândurile lui și să se mire ce vrea să iasă de acolo.
Unul dintre acei copii era Mihai Arăpașu, născut în 1932 în Victoria, fiul lui Niculai – fratele cel mai mare al viitorului patriarh. Peste treizeci de ani, el a fost cel care a dus lucrarea la capăt.
A venit războiul, apoi seceta, apoi comunismul. Capela s-a degradat până acolo încât, în 1956–1957, nu se mai făcea nici Utrenie de hram, pe 8 septembrie. Mihai s-a dus la preotul paroh cu propunerea de a o reface: nu se poate, e prigoană. S-a dus la următorul paroh, câțiva ani mai târziu: același răspuns. S-a dus la protopopiat, la Botoșani, și a rămas să vorbească în hol, în picioare, fără să fie invitat în cabinet: gândul tău e bun, dar nu ne putem pune cu legile statului. A pierdut doi copii mici, apoi, în 1964, un al treilea, într-un accident. Nu aveau unde să-i prohodească cum se cuvine. Atunci a hotărât că merge înainte singur.
În 1968 a construit biserica din chirpici, în spatele casei, într-un loc pe care păpușoiul înalt și salcâmii îl ascundeau complet de la drum. Patru geamuri de brad cu sticlă: unul la nord, două la miazăzi, unul la altar.
Sfințirea a venit în 12 octombrie 1975. Zece ani mai târziu, în 1985, la poarta lui a oprit o mașină cu un clopot mare, trimis de Mitropolitul Teoctist, cu numele părinților săi turnat în bronz — „întru pomenirea bunilor mei părinți”. În 1986, la prima vizită pe care mitropolitul a făcut-o bisericuței, l-a numit epitrop și a spus că locul acesta e „schitul lui Mihai”.
Biserica de zid, cea de astăzi, a început în 1984 și s-a oprit brusc: o echipă de la județ a venit și a astupat fundația turnată, cu ordinul de a se planta varză în loc. Mitropolitul le-a spus oamenilor să nu se răzbune și că o biserică pornită nu rămâne neterminată. A avut dreptate – dar a durat până în 13 octombrie 1991, când a târnosit-o el însuși, ajuns patriarh, înconjurat de un sobor de ierarhi.
Omul care a ridicat-o a scris toate acestea de mână, într-un caiet, ca să rămână. A făcut și patru machete de lemn – clopotnița, capela, biserica de chirpici, biserica de zid – și le ține în vitrina atelierului său de tâmplărie. Le-a construit, spune el, cu dragoste, pentru cei dragi.
Povestea e repovestită după memoriile scrise de Mihai Arăpașu.